Comentariul apăruse într-un grup obscur dedicat service-urilor auto din sudul capitalei, însoțind o imagine ce se voia a fi motiv de miștocăreală și bătaie de joc. Un client, deranjat de întârzierea unei comenzi, fotografiase interiorul murdar al atelierului, focalizând pe silueta aplecată a unei femei ce târa o cutie de viteze plină de jeg pe podeaua de beton crăpat. Sub cadru stătea scris, cu o infatuare agramată: „Noua achiziție a băieților de la rampă. Fină, parfumată, gata de proba de drum.”
Sabin derula ecranul telefonului mecanic, într-o pauză rară dintre două ședințe, însă degetul îi încremeni pe sticlă. Femeia din fotografie purta o salopetă bărbătească, pătată adânc de motorină și uzată la genunchi până la urzeală. O șapcă veche îi ascundea părul tuns scurt, iar chipul îi era brăzdat de o asprime prematură, uscată, pe care numai munca brută și iernile trăite fără căldură o pot săpa pe obrazul unui om de abia trecut de patruzeci de ani. Însă linia maxilarului, încordată într-un efort mut, și lumina întunecată a ochilor care refuzau să privească spre obiectiv îi aparțineau fără tăgadă Nicoletei.
Rămase pironit în fotoliul din biroul său spațios, învăluit de tăcere, în timp ce zgomotul orașului de dincolo de ferestrele etanșe se estompa complet. Timp de aproape trei decenii, memoria lui Sabin fusese otrăvită de o convingere amară. În clasa a unsprezecea, când fiica unui personaj influent din oraș încercase să-l târască într-un scandal de viol după ce fusese refuzată categoric la o aniversare, Nicoleta fusese singura care nu tăcuse. Auzise fără să vrea toată discuția prin care fata respectivă plănuia înscenarea alături de doi martori mincinoși. Declarația Nicoletei, dată cu dârzenie și hotărâre în fața procurorului, destrămase dosarul înainte ca viața lui Sabin să fie iremediabil sfărâmată.
Sabin încercase atunci să-și arate recunoștința oferindu-i, prin intermediul familiei sale, o sumă importantă de bani destinată continuării studiilor. Fata refuzase însă cu vehemență, jignită de bănuiala că adevărul ei ar fi putut fi cumpărat. Câteva săptămâni mai târziu, părinții Nicoletei bătuseră pe ascuns la ușa tatălui său, declarând că fiica lor revenise la sentimente mai „prietenoase” și cerând fondurile promise pentru a o susține la o facultate din provincie. Tatăl lui Sabin le înmânase plicul, iar în scurt timp întreaga familie dispăruse fără urmă. Rămas cu gustul amar al unei presupuse ipocrizii, Sabin își reprimase impulsul de a o mai căuta, convins că demnitatea Nicoletei fusese doar o negociere tacită purtată prin intermediari.
Adevărul ieșise la iveală abia târziu, după moartea tatălui său, când se întâlnise cu o fostă colegă de clasă care știa toată tărășenia: părinții Nicoletei luaseră banii, vânduseră garsoniera și o părăsiseră pe fată în stradă, fără un leu în buzunar și fără diplomă de bacalaureat, înglodată în datoriile pe care le aveau la lumină și apă.
O căutase atunci luni în șir prin detectivi particulari, dar Nicoleta parcă intrase în pământ. Luase pentru scurtă vreme numele unui bărbat violent de care fugise fără să finalizeze un divorț la tribunal, trăise la limita legii și muncise exclusiv la negru, devenind invizibilă pentru orice documente oficiale.
A doua zi, la primele ore ale dimineții, Sabin opri mașina la câteva sute de metri de atelierul auto de la marginea șoselei. N-a intrat grăbit și n-a căutat să atragă privirile mecanicilor ce fumau leneș lângă o caroserie dezmembrată. A pretins o bătaie ciudată la suspensie și a cerut să fie programat, rămânând câteva minute în curtea plină de bălți unsuroase.
O zări spălând o serie de blocuri motor cu motorină reciclată dintr-un bidon tăiat. Mișcările ei erau metodice, lipsite de orice grabă inutilă, dar purtau amprenta unei resemnări depline. Pielea mâinilor îi era aspră, crăpată adânc în jurul cuticulelor, iar umerii îi stăteau ușor aduși în față, sub povara unei existențe trăite sub greutatea muncii necalificate.
Așteptă până când mecanicii intrară într-o pauză de masă, lăsând atelierul pustiu. Păși încet pe rumegușul îmbibat de ulei și se opri la doi pași de ea.
— Nicoleta...
Femeia tresări, lăsă din mână peria aspră de sârmă și se întoarse cu o mișcare defensivă, ferindu-și instinctiv privirea sub cozorocul unsuros al șepcii. Trăsăturile i se încordară la auzul numelui rostit cu o voce calmă și pe un ton care nu aparținea bărbaților din atelier. Când ridică ochii și îl privi drept în față, clipi des, derutată de costumul bine croit și de liniile limpezi ale unei vieți confortabile pe care le purta bărbatul din fața ei. Apoi, îl recunoscu și se schimbă la față de parcă cineva i-ar fi dat o palmă.
— N-ai ce căuta aici, spuse ea, cu un glas răgușit, uscat de vaporii de diluant. Du-te.
— Ți-am văzut chipul ieri, răspunse Sabin fără să ridice tonul, păstrând o distanță care să nu-i invadeze spațiul. Am aflat acum zece ani ce s-a întâmplat cu banii. Cu părinții tăi. Cu tot ce ți-au lăsat pe umeri când au plecat.
O umbră de dispreț îi întunecă privirea, însă nu era un dispreț îndreptat spre el, ci spre propria neputință de a scăpa de spectrul trecutului.
— Nu mă interesează ce ai aflat și nu am nevoie de remușcările tale întârziate, zise ea, întorcându-se demonstrativ spre piesa de fontă plină de depuneri. Dacă ai venit să-mi lași un plic din milă, poți să-l arunci direct în soba de la birou. Nu sunt un câine vagabond pe care să-l hrănești din nostalgie de licean scăpat de pușcărie
— Nu ți-am adus niciun ban, rosti Sabin apăsat. Și nici nu sunt aici ca să joc rolul unui binefăcător caritabil. Conduc o flotă de șaptezeci de camioane și două depozite regionale de tranzit. Într-unul dintre depozite, la Chiajna, se fură rulmenți, curele de transmisie și filtre de trei mii de euro pe lună. Am directori care se uită în tabele Excel și nu știu să deosebească o pompă de injecție de un compresor de aer.
Nicoleta nu se mișcă, dar peria de sârmă rămase suspendată deasupra metalului rece.
— Am nevoie de un om care știe greutatea fiecărei piese din mâna lui, continuă el, vorbind limpede, ca la o negociere contractuală dură. Un om care să stea la recepție și gestiune, care să verifice codurile, să semneze avizele și să țină ușa încuiată în fața mecanicilor care cred că piesele sunt bun comun. Salariul este cel prevăzut de grilă pentru un șef de depozit auxiliar. Contract pe perioadă nedeterminată, echipament de lucru curat și un avans legal din care să-ți iei o chirie omenească și să-ți pui actele în ordine.
Ea se întoarse din nou, privindu-l îndelung, scrutându-i ochii pentru a depista cea mai mică urmă de milă prefăcută sau de superioritate infatuată. Nu găsi nimic în afară de o hotărâre gravă și de respectul unui om care nu uitase cine îi dăruise, cândva, dreptul de a rămâne liber.
— N-am mai ținut un inventar în viața mea, spuse ea încet, cu degetele tremurând ușor pe mânerul uneltei. Știu doar cum arată fierul când se rupe și cât costă să cureți mizeria altora.
— Asta e tot ce ai nevoie să știi, răspunse Sabin, scoțând din buzunar un cartonaș simplu, alb, pe care notase o adresă și un număr de telefon. Lunea viitoare, la ora șapte dimineața, începe schimbul întâi. Nu te angajez pentru ce ai făcut atunci, Nicoleta. Te angajez pentru că ești singura persoană din viața mea despre care știu sigur că nu poate fi cumpărată cu nimic.
A lăsat cartonașul pe marginea uscată a bancului de lucru, lângă cheile tubulare înnegrite, s-a întors fără grabă și a ieșit pe poarta ruginită a atelierului, lăsând în urmă doar ecoul pașilor săi și aerul rece care începea, în sfârșit, să se limpezească.
VA URMA
Post a Comment
Dacă tot ai ajuns până aici... ai putea să spui ce părere ai