Nurgül Yeşilçay – interviu pentru Hurriyet

 Ea este una dintre cele mai talentate actrițe din Turcia. Cu ceva timp în urmă s-a mutat la sat, surprinzându-ne pe toți. Își explică decizia spunând: „Nimic nu mai are esență. Nimeni și nimic, nici măcar ceea ce mănânci, nu mai e autentic. De exemplu, fie că mănânci anghinare, fie vinete, au același gust.” Este în atenția publicului și datorită videoclipurilor sale pline de umor de pe rețelele sociale. A condus tractorul, și-a zugrăvit singură casa. Acum, Nurgül Yeşilçay revine în fața noastră cu un nou proiect. Pentru acest rol a cunoscut mecanici auto și nu și-a mai vopsit părul timp de opt luni. Ne întâlnim și discutăm despre ceea ce a făcut în ultima vreme, despre munca ei, relația de cuplu și lumea actoriei: „Și Al Pacino își vopsește părul, dar bărbații de la noi își dau pe păr parcă cu cremă de pantofi și își imaginează că arată de 35 de ani.”

Ne punem de acord să ne întâlnim cu Nurgül Yeşilçay într-o duminică dimineață, în ziua ei liberă, la atelierul auto unde se filmează noul său proiect. „Dacă Christopher Nolan oferă o rețetă culinară pe un canal TV doar ca să-și vândă filmul, în lumea de azi ești obligat să faci PR. La noi, cea mai mare greșeală este desconsiderarea promovării. Dacă trebuie să dăm astfel de interviuri, le dăm”, spune ea. Fără să-i pese de petele de ulei de motor din jur, se îmbracă și pozează. Ca de fiecare dată, este superbă și directă. Ne turnăm câte un ceai și începem conversația…

Te-ai mutat acum ceva timp în satul Çınar din Kuşadası…

Dacă vrei, Hakan, îți dau și adresa exactă, dar nu este acolo…

 Așa zice inteligența artificială…
Înseamnă că nu trebuie să te încrezi oricând în inteligența artificială. Nici măcar nu e în Kuşadası.

 Să spunem atunci că te-ai mutat într-un sat… Motivul plecării a fost o fugă de Istanbul sau dorința unui nou început?
De fapt, iubesc haosul din Istanbul, aglomerația asta, Bosforul. Însă ceea ce începuse să mă deranjeze profund era faptul că totul era oferit într-un ambalaj artificial.

 Adică cum?
Nimic nu mai are esență. Totul este prezentat cu mare fast. Nimeni și nimic, nici măcar mâncarea, nu mai este ce ar trebui să fie. De exemplu, fie că mănânci anghinare, fie vinete, au același gust… La fel și oamenii, au devenit toți la fel. Într-un fel, am fugit. Superficialitatea asta a Istanbulului mă epuizase enorm, așa că mi-am zis să plec din acea artificialitate direct către cea mai pură naturalețe.

Cum ți-a prins această evadare?
Mi-a prins extrem de bine. O să spun un lucru foarte simplu: am început din nou să iubesc culorile. Îmi place din nou să mă îmbrac colorat, am reînceput să gândesc în culori. Este ceva incredibil. Omul chiar are nevoie să-și facă timp pentru pasiunile lui. De la tâmplărie până la pictură, fac tot ce-mi trece prin cap. Îți vin prietenii, apropiații, depeni amintiri, stai la povești… Apoi mă mai gândesc la ceva: cred că traiul într-o metropolă vine cu niște costuri personale mari.

—De ce fel?
Nu poate trăi oricine atât de ușor acolo. Trebuie să mergi în locurile nou deschise, la teatru, la târguri de artă. Trebuie să discuți despre aceste lucruri; dacă nu vorbești despre ele, nu are niciun rost să trăiești într-o metropolă. Nu poți trăi la metropolă ca la sat. Iar în Istanbul trebuie să locuiești aproape de centru. La fel e și pentru Londra sau New York. Așadar, cine poate susține ritmul acesta ar trebui să rămână la oraș.

 N-ai simțit niciodată impulsul să spui: „Gata, ce-i cu asta, nu mai rezist”?
Niciodată. Acum, dacă am o zi liberă la filmări, fug într-un suflet la țară.

Totul curge de la sine…

 Când petreci timpul acolo și te uiți la cei care trăiesc la oraș, ce observi?
Totul mi se pare în continuare extrem de artificial. Replici învățate pe de rost, nimic nu se desfășoară firesc. Acolo, în schimb, totul decurge în ritmul său natural.

 Pe de altă parte, acolo te-ai dedicat rețelelor sociale…
Eram atrasă de ele și înainte, dar odată ajunsă acolo atenția a crescut. Pur și simplu ador rețelele sociale, nu înțeleg de ce nu pricepe lumea asta.

— Te deranjează ambalajele false, dar nu este tocmai mediul online spațiul unde oamenii se cosmetizează cel mai mult?
Pentru mine este singurul spațiu în care nu mă ascund deloc după ambalaje. De zeci de ani presa mondenă îți pune întrebări pe stradă la ieșirea dintr-un local, iar apoi montează, taie și modifică materialul după bunul plac… Rețelele sociale nu sunt deloc așa. Ai propriul tău canal TV, fără intermediari. Ești exact așa cum vrei să fii. De aceea și Anthony Hopkins dansează din buric acolo. Mie îmi place la nebunie.

— În mod normal, majoritatea actorilor postează imagini impecabile și sobre, însă tu râzi de tine însăți și renunți la filtre. În ce moment a apărut această relaxare?
Întotdeauna am făcut haz de mine. De vreo zece sau cincisprezece ani dobândisem starea asta, dar nu aveam un spațiu potrivit unde să o arăt. În plus, am jucat în general roluri dramatice și nu aveam cum să strig peste tot: „Eu nu sunt o regină a dramei”. Pe rețelele sociale am putut, în sfârșit, să-mi arăt și această latură.

— Conduci tractorul, lucrezi pământul. Nu te-ai întrebat niciodată dacă nu cumva îți distrugi imaginea?
 Nu, o imagine publică nu trebuie să fie una singură, există o mulțime de fațete. Iar publicul nu iubește un singur tipar. Noi tindem să credem eronat că există o unică imagine și un singur lucru corect.

„E excelent pentru rol, dar eu nu-mi las firele albe, le vopsesc”

— Să vorbim despre noul tău proiect… Cum este personajul Ömür?
 Serialul nostru se numește „Ömür Usta” (Meșterul Ömür). Ömür este o femeie mecanic. Repară mașini la propriu și se pricepe la o mulțime de reparații. Știi momentele acelea când nu ai timp de mofturi și nu-ți permiți nici măcar luxul unei depresii? N-ai timp pentru așa ceva. Alții fac depresii și atacuri de panică pe bandă rulantă. Tu nu poți, acestea sunt mofturi. Pentru femeile noastre din popor sunt un lux; ea trudește pentru o bucată de pâine. A moștenit atelierul auto de la soț și, dându-și seama că nu are altă scăpare, a învățat meseria. Iar bărbatul a înșelat-o chiar cu sora ei. Totuși, în ciuda tuturor greutăților, povestea arată că ea nu uită de iubire. Îmi place la acest proiect că privește femeia nu din perspectiva bărbatului, ci dintr-o perspectivă profund feminină. În plus, există speranță la final. Femeia aceasta va depăși situația, iar partea cea mai frumoasă este că nu o va face salvată de un bărbat.

— Asta a fost ceea ce te-a atras?
Da, ideea de a transmite speranță. Faptul că este produs de Ay Yapım și că regizoare este Hilal Saral au cântărit mult. Îmi doream enorm să lucrez cu Hilal. Iar scenariul mi-a plăcut cu adevărat.

— În timp ce unele actrițe țin cu dinții să nu li se strice coafura și să arate impecabil, tu joci plină de unsori și cu părul cărunt. A fost o alegere asumată?
 Da. Am discutat cu Hilal să lăsăm părul alb și să nu folosim deloc machiaj. Până atunci, sinceră să fiu, nici nu știam cum arăt fără machiaj sau cât de albit îmi era părul, pentru că îl vopseam mereu.

— De cât timp nu te mai vopsești?
 De opt luni.

— Ești mulțumită de cum arăți așa?
 Nu sunt. E minunat pentru rol, dar credeți că aș rămâne eu cu firele albe? Nu încă, o să-l vopsesc.

— Chiar ai învățat mecanică auto și folosirea uneltelor?
Am stat de vorbă și am lucrat cot la cot cu femei și bărbați mecanici de profesie. În momentul de față pot schimba o roată fără probleme. De exemplu, aveam o scenă de schimbare a roții. În scenariu scria: „Ia cricul, montează roata de rezervă”, iar eu mi-am zis panicată că n-o să reușesc. Dar știi ce e, de fapt, un cric? Doar un mecanism care ridică mașina, iar cealaltă e roata de rezervă. Desfaci șuruburile, scoți roata și o pui pe cea nouă. Atât a fost tot, deși denumirile tehnice par intimidante la început.

— De curând ai postat un clip în care vopseai o ușă și meștereai o clanță din ceramică. Le faci cu adevărat cu mâinile tale sau e doar o regie?
Nu e nicio regie, jur că e pe bune. Dacă există reîncarnare, într-o viață anterioară am fost sigur zugrav.

— Dintre atâtea producții disponibile, de ce ar trebui publicul să o urmărească pe a voastră?
 Cred că va fi foarte pe placul femeilor. Hilal a creat o lume de un realism izbitor. Personajele sunt inedite, frumoase, iar actorii tineri sunt extrem de talentați.

„Eu încă susțin că actoria de calitate este cea care vinde”

— Vorbeam despre ambalaj. După părerea ta, ce are mai mare căutare astăzi: actoria pură sau o imagine bine împachetată?
Aici eu am o mare încredere în public. Telespectatorii noștri știu serialele pe de rost, au devenit extrem de avizați și nu le poți vinde orice iluzie. Sunt foarte atenți la actorie și știu să o aprecieze. Uneori nu se uită doar la interpretare, ci analizează traseul personajului în poveste și, dacă îl găsesc credibil, îl acceptă. Acest lucru îi face și mai buni cunoscători.

— Așadar, ce vinde mai bine: ambalajul sau o interpretare solidă?
 Eu încă susțin că actoria de calitate este cea care vinde. Ambalajul poate ajuta doar la debut, pentru lansare. Dar mai este un aspect de luat în calcul…

— Care anume? 
Trebuie să faci promovare pentru un proiect. Dacă regizorul Christopher Nolan oferă o rețetă de mâncare la o emisiune TV pentru a-și vinde filmul, înseamnă că în lumea de azi promovarea este o necesitate absolută. La noi, marea greșeală este că nu se alocă timp și buget pentru PR, că se privește de sus promovarea. Dacă trebuie să acordăm astfel de interviuri, atunci trebuie să le acordăm.

— Foarte adevărat. Pe vremuri, când ai intrat tu în industrie, fiecare chip de pe ecran avea trăsături distincte…
Vai, simt că vine întrebarea despre operațiile estetice…

— Exact. Astăzi, majoritatea tinerelor actrițe de 20 de ani au aceleași intervenții pe chip…
 Acesta este un subiect dezbătut frecvent, iar influența rețelelor sociale își spune probabil cuvântul… Dar de ce nu întrebi mai degrabă despre bărbații de vârsta noastră, care s-au lăsat într-o delăsare totală!

— Și care joacă drept parteneri ai unor actrițe de 20 de ani…
Exact! Aici voiam să ajungem, Hakan!

— Ce părere ai despre situația asta?
 Păi și Al Pacino își vopsește părul, dar ai noștri își dau pe cap parcă cu cremă de pantofi și își imaginează că arată de 35 de ani. Mai fac și glume pe tema asta. Oameni buni, ce faceți acolo? N-am cuvinte. Taci din gură!

— După 40 de ani, bărbații sunt priviți în continuare ca feți-frumoși, în timp ce femeile sunt împinse exclusiv spre roluri de mame. Cum comanzi această discrepanță?
Nu cred că aceasta este dorința publicului, iar cifrele de audiență vorbesc de la sine. Eu pun situația mai degrabă pe seama faptului că producătorii sunt bărbați.

— Este vorba despre o complicitate masculină între ei?
Nu neapărat. Pur și simplu au cam aceeași vârstă, primesc un astfel de scenariu și își spun relaxați: „Hai s-o facem, de ce nu, e plauzibil”. Sora mea s-a căsătorit la 52 de ani cu cineva de vârsta ei. Cealaltă soră s-a căsătorit după 50 de ani. Oamenii din industrie nu își imaginează că o femeie de această vârstă poate avea o viață amoroasă. De aceea îmi place atât de mult serialul nostru. Oricât de mult ar suferi această femeie, există totuși cineva care se îndrăgostește de ea, fiindcă așa se întâmplă în realitate. În întreaga lume există această mentalitate patriarhală conform căreia o femeie de 50 de ani nu se mai poate îndrăgosti și e considerată cu un picior în groapă. De fapt, femeile continuă să se îndrăgostească și să se mărite. Ce amăgire bizară e asta, să ceri femeilor să se retragă din viață după o anumită vârstă… În niciun caz, nu se vor retrage și nici nu ar trebui să o facă!

„Mă bucur enorm că am trecut prin toate excentricitățile și lipsurile de bun-simț la vremea lor”

— A fost greu să devii Nurgül Yeşilçay?
În tinerețe a fost foarte greu. Ești singură în Istanbul. Părinții mei s-au stins devreme. Aveam probleme uriașe de încredere, nu știam în cine mă pot bizui, iar mediul era o adevărată adunătură de lupi. Te străduiești obsesiv să nu greșești și sfârșești prin a face cele mai proaste alegeri… Apoi le repeți iar și iar. A fost un proces epuizant.

— Odată cu trecerea anilor, care a fost cea mai mare descoperire despre tine?
 Cred că în trecut îmi păsa mult prea mult de gura lumii.

— Acum nu te mai interesează?
Încă mă interesează, dar proporțiile sunt complet diferite. Înainte mă blocam și refuzam o mulțime de oportunități de teama a ceea ce vor spune ceilalți. Deși încă mă mai gândesc uneori la asta, nu-mi mai limitez viața.

— Care este defectul pe care cei apropiați și-ar dori cel mai mult să-l schimbi?
Aveam o obsesie legată de viteză, voiam ca totul să se întâmple pe loc. Am lucrat mult la acest aspect și cred că m-am mai temperat; acum chiar mă deranjează cei care se grăbesc excesiv. Însă ceea ce nu au putut schimba niciodată este faptul că, atunci când încep un proiect nou, îi dau pe toți afară din casă.

— În ce sens?
Trebuie să rămân absolut singură. Când mă pregătesc pentru un rol, mă transform într-un vârcolac. Devine înfricoșător și starea asta ține cam o săptămână.

— Pe internet circulă frecvent o declarație dintr-un interviu mai vechi în care spuneai că după „Asmalı Konak” ți s-au oferit sume uriașe de bani. Ce ai făcut cu banii aceia? Ai călătorit prin lume, ți-ai cumpărat proprietăți?
Îți povestesc imediat. În perioada filmărilor la „Asmalı Konak” nu-mi permiteam să-mi cumpăr o mașină. Îmi doream un automobil mic și cochet, dar nu aveam fonduri suficiente nici măcar pentru atât. Când am primit primii bani mari, m-am descătușat. Mă bucur nespus că am experimentat toate extravaganțele și excesele la timpul lor; acum, la vârsta mea, nu am rămas cu nicio frustrare. Am intrat într-un showroom auto și am întrebat scurt: „Care este cea mai scumpă mașină de aici?”. Mi-au arătat două modele, am arătat spre unul și am zis: „O iau pe asta”. Banii însă nu s-au terminat acolo, așa că am călătorit, m-am distrat, am mâncat și am băut pe săturate…

— Ai avut pasiuni pentru lux extrem, cum ar fi gențile Chanel sau ceasurile Rolex?
 În trecut aveam, îmi plăceau brandurile sonore. Acum nu le mai suport deloc.

— Ce anume a produs schimbarea?
 Cred că atunci încercam să-mi confirm existența prin acele obiecte. Aveam senzația că, dacă port pe braț o geantă de lux renumită, lumea mă va lua în serios. Astăzi gândesc altfel: chiar nu-mi pasă dacă mă iau sau nu în serios. În prezent prețuiesc mult mai mult lucrurile realizate manual.

— Trecând la viața privată… Relația ta cu Necati Kocabay se apropie de borna a zece ani. Îți pun întrebarea pe care o are toată lumea: de ce nu vă căsătoriți?
Răspunsul este foarte simplu: pentru Necati va fi prima căsătorie, așa că el își dorește o nuntă fastuoasă, un eveniment uriaș. Eu nu vreau așa ceva. Nu am energia necesară să mă ocup de o nuntă. Așa cum am repetat mereu, le transmit din nou prietenilor și rudelor: organizați voi tot evenimentul cap-coadă, iar eu mă prezint simplu, ca invitată. Altfel, nici vorbă să nu existe iubire între noi. Îl iubesc enorm, îl ador, sunt nebună după el…

— Fiul tău, Osman Nejat, are 21 de ani și postați clipuri minunate împreună. Aveți o relație remarcabilă. Ce fel de mamă ești?
 Păstrez o oarecare distanță, de fapt. Îi spun adesea: „Unele lucruri mai bine nu mi le povestești deloc”. Sunt lucruri pe care o mamă trebuie să le știe și detalii care nu o privesc. El studiază artele încă de la vârsta de 13 ani, așa că avem subiecte nesfârșite de discuție. Și pentru că eu l-am crescut, l-am educat exact pe gustul meu. Bârfim împreună de minune.

#NurgülYeşilçay 

Distribuiți acest articol pe….

Alte articole interesante

Comments

Lasă o părere

ℹ️ Notă: Doar primul comentariu trimis necesită aprobare. După ce este aprobat, următoarele tale comentarii vor apărea direct, fără moderare.